Din puţin poţi face Rai. O demonstrează doi străbunici din Dorohoi, care îşi cresc singuri strănepoţii. Abandonaţi de mamă şi fără să-şi cunoască tatăl, cei doi fraţi sunt premianţi şi îşi trăiesc copilăria înconjuraţi de dragoste.  

Într-o casă mică ce pare să cadă, doi fraţi ne întâmpină zâmbind la geam. Ei sunt Rareş şi Narcis, iar acesta este universul copilăriei lor - pe cât de minuscul, pe atât de cald. Pe cât de întunecat, pe atât de luminat de iubirea străbunicilor. Ei le sunt şi mamă şi tată, şi profesori şi alinare. 

Articolul continua dupa recomandari

Cu glasul blând şi cu răbdare - aşa îi povăţuieşte zilnic străbunica. Pe Narcis, care are 12 ani, l-a crescut de când avea doar câteva luni şi i-a îndrumat primii paşi în viaţă. Pe Rareş l-a luat sub aripa ei protectoare când mama celor doi băieţi i-a părăsit definitiv. 

Verona Calancea, străbunica: Am fost şi bunică, acum am ajuns şi străbunică, că aceşti doi copii sunt ca doi strănepoţi  

Ioan Calancea, străbunicul: I-am crescut de mici, de acum mă duc cu ei aşa cât mă ţine Dumnezeu, cât oi mai trăi, eu ştiu ... 

Au renunţat la tot ca să îşi facă strănepoţii oameni. Din pensia de câteva sute de lei, le cumpără strănepoţilor rechizite şi mâncare. Şi nu-i trimit niciodată fără un pacheţel la şcoală.

Însă n-au bani şi să plătească microbuzul, aşa că cei doi fraţi merg zilnic patru kilometri pe jos, ca să înveţe. La şcoală, sunt printre primii. Acasă, străbunica lor, care are doar câteva clase, îi ajută zilnic la teme: "Mămaia nu a uitat matematica. Ai grijă că ai făcut acolo urât. Fă frumos". 

Iubirea şi grija necondiţionată a străbunicilor îi fac pe Narcis şi pe Rareş să nu resimtă lipsurile. Nu au nici jucării, nici gadgeturi precum alţi copii de vârsta lor. Au învăţat, în schimb, să se bucure de viaţa în natură. 

Verona Calancea, străbunica: Noi am fost nişte oameni care au credinţă în Dumnezeu. I-am învăţat să fie credincioşi, să fie respectoşi

Deşi sunt măcinaţi de boli, străbunicii au început să ridice o nouă casă cu propriile forţe, dar nu au mai avut puterea să o termine. Un voluntar cu suflet mare le dă acum o mână de ajutor: "Este foarte multă treabă. În primul rând se vede afară pentru că nu este terminată. Să fac această cameră, să punem vată, să punem o placă de rigips, parchet, să tencuim". 

Mai e nevoie însă şi de muncă, şi de sprijin, până când universul lor se va mări.