Să fii cizmar, ceasornicar sau croitor era, pe vremuri, o mândrie. Astăzi, mulţi tineri le consideră meserii ruşinoase. Aşa am ajuns să ne pierdem meseriaşi şi să aducem forţă de muncă din străinătate. În acest timp, şcolile profesionale din România sunt tot mai puţine şi mai goale.

Pe Vasile Chiriac l-am găsit în micul său atelier, ascuns într-un colţ de Bucureşti. E cizmar de aproape jumătate de secol.

Articolul continua dupa recomandari

De-a lungul deceniilor, a simţit pe propria piele cum o meserie cândva în vogă şi foarte bănoasă devine treptat un meşteşug al trecutului.

Vasile Chiriac, cizmar: Înainte câştigam 7000 pe lună. Erau banii la un ministru. Acum nu mai este. Să zic, la 2000, mai mult nu e.

În lipsa unui salariu atractiv, tinerii nu se mai înghesuie să facă ucenicie. Aşa că cizmarii sunt tot mai greu de găsit.

Vasile Chiriac, cizmar: Ce fac eu aici nu cred că există două în Bucureşti.

Cu lipsa forţei de muncă s-a confruntat şi Armina Popeanu, arhitect devenit antreprenor. A avut o fabrică de piele la Braşov, pe care a trebuit să o închidă. Acum şi-a externalizat producţia.

Armina Popeanu, arhitect: Nu găseam suficient de mulţi oameni încât să acopăr nevoia de producţie. Inclusiv la şcolile profesionale din Braşov am bătut la uşă şi mi-au spus că îmi ţin pumnii să găsesc.

O meserie pe cale de dispariţie în România este şi cea de ceasornicar.

Claudiu Bălăcescu, ceasornicar: Nu prea mai sunt şcoli în România pentru ceasornicari. În general, moştenită de la părinţi, bunici, unchi. Se câştigă cât să poţi trăi decent, dacă munceşti.

Lipsa meşteşugarilor a devenit o problemă reală în România în ultimii zece ani, după desfiinţarea şcolilor profesionale. Noile generaţii s-au îndreptat în masă către facultăţi - unele devenite fabrici de diplome.

Acum, sunt 700 de licee în toată ţara unde elevii pot învăţa o meserie, dar nu există interes. Din cele 38.000 de locuri disponibile anul acesta, doar puţin peste jumătate au fost ocupate.