O pensie de nimic nu le permite sa incalzeasca toate camerele casei si nici sa faca asta cu lemne. Despre gaz metan, nici nu se pune problema. Gazul metan e pentru cei bogati.

Articolul continua dupa recomandari

Sa le spui oamenilor din Stefanesti, judetul Botosani, ca sunt manda urbe europeana e ca si cum le-ai arunca cu noroi in blidul cu mancare pentru care au trudit o zi intreaga. Nu ca n-ar vrea sa fie si ei europeni, asa cum vad la televizor. Ar vrea, dar nu prea au cum. Ridicat la rangul de oras in 2004, catunul de granita a ramas incremenit in timp. Si oras doar cu numele. De ce, va intrebati?

“Aici indes eu cateva lemne ca sa pot sa ies din iarna. Ca altceva, ce sa fac? Si astea le fac cu economie. Patru cinci bucatele si incalzesc la o soba acolo. Mai niste hartapele, uite, strujenii. Eu cu astia tre sa ies din iarna. Apai eu traiesc in Uniunea Europeana?”, se intreaba Dumitru Lazar, un localnic. Teoretic, da, traieste la marginea rasariteana si saraca a marii Europe.

Practic, viata lui e ca acum 100 de ani. Singurele umbre de modern care au atins peretii vechi si reci ai casei, sunt telefonul si televizorul. Statutul de cetatean european nu valoreaza doi bani, atat timp cat, la cei 75 de ani ai sai, trudeste zi-lumina ca sa-si creasca stranepoata. Nepoata lui, si mama fetitei, a plecat pe alte meleaguri, europene cu adevarat.

“Ei pleaca de nevoie, ca nu pot trai aici la noi? Sa se-apuce de furat? De unde sa fure, de la noi? Am o fata care e plecata, am nepoata care e plecata, si o fetita mica de la nepoata, o tinem noi, ca daca nu au posibilitati sa-i creasca”, spune Dumitru Lazar.

Pana atunci, el si sotia lui incearca sa o creasca din putinul pe care-l are.

Asta e de fapt o realitate a unei tari care se vrea europeana pana-n maduva oaselor, dar ai carei cetateni sunt pe primul loc. Nu faceti ochii mari. Sunt pe primul loc intr-un top al saraciei. Ca familia Lazar traieste aproape orice familie din orasul de granita. De pe o zi pe alta, intrebandu-se ce anume ii mai tine in tara care nu doar ca nu le da, dar le si ia de cate ori are ocazia. In cazul Alinei, raspunsul sunt copiii.

Sotul ei e la munca, in Italia. Cei trei copii frumosi ai familiei, care-si incalzesc piciorusele langa soba de lut din camera cer multe. Haine, carti, caiete. S-au obisnuit sa nu aiba, iar mama lor s-a saturat sa le spuna de fiecare data ca nu are de unde. Ca ea, milioane de romani. Milioane de romani care nu au de unde, desi ar vrea. Asa am ajuns sa fim pe primul loc la capitolul saracie.

Alt judet, alta comuna. Aceleasi povesti. Si aceeasi saracie, care i-a invatat pe oameni sa dramuiasca si ultimul leu din casa sau ultimul lemn din depozit. Domnul Olaru s-a apucat deja sa-si faca stocul pentru iarna viitoare. Este prevazator, pentru ca lucreaza doar cand este cald, ca zilier pe santiere si trebuie sa puna in fiecare luna cate putin deoparte pentru lunile de iarna. Lemne de estenta slaba, caci fagul e scump. Iar ei nu au de unde.

“Facem cum putem. Facem naveta, in constructii in oras. Fiecare, cum putem”, spune Aurel Olaru. El inca mai poate. Pentru altii vecini de bloc, din cele care impodobesc comuna Veresti ca o ultima gluma proasta in fata saraciei lucii care predomina, viata e o lupta. In blocuri construite, dar fara incalzire, oamenii se incalzesc la sobe de lemn, pe care ei le-au construit. Peretii innegriti ai blocurilor poarta urmele unui trecut chinuit. Si pentru bloc si pentru oameni.

Doamna Georgeta si sotul ei, la fel ca multi altii, stau la bloc, dar traiesc ca la tara. Dramuiesc fiecare leu, fiecare picatura de ulei, fiecare codru de paine. Iarna e lunga, apringa si ajutorul nu vine. Oricat de mult s-ar ruga la ceruri.

Europeni cu numele, si feudali prin alegerile facute de altii pentru ei, oamenii inca spera sa mai prinda ziua in care vor fi cu adevarat europeni. Daca nu ei, macar urmasii lor.