Nu ne mai vedeți și nu ne mai auziți pentru că sufletele voastre au fost luate de un psihopat fără suflet pe care noi nu l-am putut opri la timp. Pentru asta, iertați-ne, Luiza și Alexandra!

Pe 18 aprilie 2019 am scris pentru prima dată despre victimele criminalului în serie din Caracal.

Articolul continua dupa recomandari

La patru zile de la dispariția Luizei Mihaela Melencu, am contactat-o pe mama ei și am vorbit în felul în care polițiștii, care erau obligați să o caute și să o găsească în viață, nu au făcut-o.

Am crezut-o pe femeia disperată și nu am pus la îndoială în niciun moment ceea ce îmi spunea.

În schimb, polițiștii au supus-o unui test cu detectorul de minciuni pentru a afla dacă îi minte.

Luiza nu era un copil care ar lipsi de acasă fără să spună cuiva și în niciun caz nu era un copil care să aibă un moment de rătăcire și să fugă de acasă.

Eu am crezut. Polițiștii însă, nu.

Pentru asta, iartă-ne, Luiza.

Pe 25 iulie, la prima oră, am scris pentru a doua oară despre victimele criminalului din Caracal.

Un anunț despre dispariția unei fete din Caracal mi-a atras atenția. Atunci am cunoscut-o pentru prima dată pe Alexandra.

O fetiță care părea a fi genul care se duce în fiecare duminică la biserică cu părinții și care nu ar avea niciun motiv să fugă de acasă.

Am crezut fiecare cuvânt scris de rudele disperate și am scris o știre (la ora 10.00, oră la care Alexandra era în viață, în casa criminalului din Caracal), ca de fiecare dată, în speranța că informația va ajunge la cât mai multă lume.

La câteva ore după ce am scris știrea despre dispariția Alexandrei, am făcut legătura dintre Alexandra și Luiza. Chiar pe site-ul Poliției Române, la secțiunea despre Copii Dispăruți.

Mi-a stat inima. Am realizat atunci că un psihopat ar putea fi în libertate și a răpit cel puțin două fete.

Era ora 13.00 când am publicat știrea în care am făcut legătura între dispariția Alexandrei și cea a Luizei.

Mi-am anunțat colegii și am sperat că instinctul mă înșală.

Am sperat că nu este adevărat și am vrut din tot sufletul să le dau dreptate polițiștilor care credeau că Alexandra și Luiza s-au îndrăgostit și au plecat de acasă.

Din păcate, la ora la care eu scriam, Alexandra era ucisă cu sânge rece de monstrul din Caracal care a prins-o în timp ce suna pentru a treia oară la 112 și oferea celora pe care îi considera salvatorii săi toate informațiile pe care le avea.

O fată de 15 ani. Care nu și-a sunat mama. A avut mai multă încredere în țara ei. Și s-a înșelat.

A doua zi dimineață am aflat că polițiștii au găsit casa în care fetele ar fi fost ținute de psihopatul care le-a răpit.

Fetele nu mai erau acolo de mult timp.

Au sfârșit ucise de un criminal în serie care era suspect într-un alt dosar penal, dar pe care nu îl supraveghea nimeni și care a putut să comită atrocitățile nestingherit.

Pentru asta, iartă-ne, Alexandra.

Pentru că v-ați născut într-o țară care nu vă merita, pentru că ați avut încredere în noi toți, pentru că am ajuns prea târziu la voi, pentru că nu aveați cum să ajungeți la școală decât făcând autostopul, pentru că nu v-am cunoscut, pentru toate visurile voastre spulberate, pentru durerea și lacrimile amare ale părinților și bunicilor.

Pentru toate astea, iertați-ne, Luiza și Alexandra.