Dorinţele postate de voi pe platforma "Ajut eu" s-au rostogolit spre sufletul celor dornici să aducă bucurie. Să răsplătească lupta celor care ne inspiră cu forţa lor de a primi demn tot ce trăiesc. La 14 ani, Rose Marie este un astfel de OM. Dragostea ei pentru mama nu are graniţe. O boală a intrat între ele două şi a făcut ca mama să nu poată să o ţină în braţe niciodată. Povestea ei a fost prezentată în cadrul campaniei Ajut eu.

E o dimineaţă ca oricare alta pentru Rose Marie. În bucătăria cu perdele colorate, doi peruşi, o pisică şi muzică în surdină, copila de 14 ani pregăteşte micul dejun. În timp ce mama ei, cu privire pierdută, îi supraveghează fiecare gest. E ritualul lor zilnic. Rose Marie îi dă să mănânce, o duce în pat, o înveleşte şi abia apoi pleacă la şcoală.

Articolul continua dupa recomandari

ROSE MARIE BITONCEA: Tatăl meu, fiind jandarm, nu stă mult timp pe acasă. Și, cum eu rămân singură cu mama, ea nu poate să gătească.

Nu poate să facă, de fapt, mai nimic. De când avea exact vârsta copilei sale, Dudica a descoperit că suferă de miastenia gravis, o boală autoimună care a oprit-o, toată viaţa, să facă lucruri banale - să alerge, să ţină în mână o cană, să spele, chiar să vorbească uneori. 

DUDICA BITONCEA, mama lui Rose Marie: Impulsul nervos nu ajunge la mușchi. Prefer să spun doar faptul că nu am ținut-o în brațe pe Rose Marie niciodată. Că nu am plimbat-o cu căruciorul niciodată. Că nu am mers în parc, nu am făcut lucruri împreună niciodată. Să alergăm. Pe ea a plimbat-o întotdeauna tatăl, mereu a ieșit la film cu ea. Au mers la zilele de 8 martie, de Ziua Mamei, la serbări, când eu nu puteam.

Rose Marie a apărut în viaţa ei ca o salvare. Este copilul ei special pe care nu l-a ţinut niciodată în braţe dar care a devenit, între timp, mâinile şi picioarele ei. Fetiţa, aşa şi-a cunoscut mama. Şi nu i s-a părut niciodată că e ceva neobisnuit să gătească ea sau să plece în grabă, la piaţă, în timp ce mama rămânea acasă, plângând pe furiş. Griji prea mari au apăsat nefiresc de devreme pe umerii ei mici. Dar asta a călit-o şi a făcut-o puternică.   

(ROSE MARIE BITONCEA): Ajutând-o pe mama și, de mică, doamna educatoare îmi spunea că sunt un copil special și cred că am încercat să fac pe plac. 

(Reporter): Tu faci ceva pentru tine?

(ROSE MARIE BITONCEA): Învăț, normal că fac tot ce trebuie pentru școală și zilnic, dacă am timp citesc, când mai am timp desenez pentru că îmi place și asta nu știu dacă fac ceva pentru mine neapărat. 

Tot ce face, face pentru mama ei. Şi cu ea împarte tot - poveşti, timp, zâmbete. E acolo când mama cade, şi o ridică. Practic, rolurile s-au inversat. Vai de părintele care nu ascultă de copil, spune mama, în glumă. 

DUDICA BITONCEA, mama lui Rose Marie: Nu știu dacă ți-am mulțumit vreodată, dar acum am ocazia. E specială, perfectă pentru mine! Este un copil care a trecut prin foarte multe lucruri urâte din cauza bolii mele, pe care le-a trăit și le-a văzut și le-a simțit și nu am cum să întorc înapoi și să i le scot din memorie. 

(Reporter): E ceva ce ai face cu mama ta și nu ai putut încă?

(ROSE MARIE BITONCEA): M-aș plimba cu ea într-o pădure înverzită.

Si mai visează să zboare. Să vadă măcar odată cum arată norii de sus, să-i fotografieze dintr-un avion. Prin desene şi fotografii exprimă Rose Marie, cel mai bine, tot ceea ce simte. Toate lacrimile pe care n-a reuşit să le verse în aceşti ani şi toată neliniştea din sufletul ei mic, de copil.

ROSE MARIE BITONCEA: O fotografie poate să exprime toate sentimentele. De exemplu, dacă în fotografia respectivă, fotografiezi o persoană care are o stare de bine, fotografia aia îți exprimă fericirea, dacă fotografiezi cum plouă afară, probabil că ai o stare de melancolie.

Ea se simte cel mai bine când îi face poze lui Paşa, motanul care îi aduce linişte şi zâmbete. De mică a fost atrasă de animale. Tot ce găsea pe stradă, aduce acasa. Inclusiv şopârle. Aşa că a decis - se va face medic veterinar. Rose Marie e convinsă că ea a venit pe lume ca să fie de ajutor altora, să mângâie acolo unde doare, să aducă bucurie acolo unde e suferinţă. Şi, în general, să facă lucruri pentru alţii, nu pentru ea. 

ROSE MARIE BITONCEA: M-am gândit să iau bomboane, dacă ar fi 30 de elevi într-o clasă, să fie 60 de bomboane, să fie două la fiecare, să fie un număr de bomboane, să le pun frumos într-o cutie ambalată și să le pun în clasa fiecăruia. Nu știu dacă aș putea să fac asta la toate clasele, dar măcar pentru cele de gimnaziu. Aș fi vrut să fie o surpriză, să nu știe niciunul de unde au primit. 

Aşa e ea, de meserie "zână bună". Şi-ar dori să îşi poată surprinde şi mama cu mâncare mai bună şi reţete sofisticate, pe care încearcă să le înveţe de la televizor. 

ROSE MARIE BITONCEA: Mă uit la Chefi la cuțite și mi se pare o emisiune destul de interesantă, pentru că aflu rețete noi, văd poveștile altora de viață și efectiv mă atrage. Cel mai mult îmi place de Chef Boncea. 

A „furat" aşa, cu privirea, câteva reţete dar n-a fost prea mulţumită de rezultat. Cea mai gustoasă mâncare rămâne, deocamdată, tot cea pe care o desenează. Până la marea performanţă din bucătărie, e nevoie de mult exerciţiu şi multe ingrediente sacrificate, de dragul artei gastronomice.

ROSE MARIE BITONCEA: Am încercat o dată, dar nu prea mi-a ieșit, pentru că uneori nu rețineam toate amănuntele și mă uitam. Am încercat într-o zi, când mama și tata erau plecați, am încercat să fac o clătită în culori și, din păcate, a ieșit cam arsă. Dar au ieșit și câteva bune.

Două suflete pereche, două destine în oglindă, două inimi care bat la fel, simt la fel, iubesc şi speră deopotrivă la un viitor fericit. După ce le-am cunoscut, ne-am dat seama că lacrimile lor nu sunt doar despre cât de tare doare boala ori deznădejdea. Ci despre cât de mult contează să poţi trece prin aşa ceva, împreună cu cineva. O mamă a ajuns să simtă cât de frumoasă e viaţa prin ochii copilului său, un copil a învăţat de la mama sa cea mai importantă lecţie: să trăieşti frumos şi demn orice îţi e dat să trăieşti.