Ca într-o capcană! Aşa se simt oamenii cu dizabilităţi. Cei care folosesc un fotoliu rulant sunt într-o continuă cursă cu obstacole. Degeaba pot să treacă peste o bordură, dacă în capătul celălalt găsesc alta, de netrecut. Nici lifturile nu sunt cu adevărat utile, dacă nu au fost special gândite pentru ei. De Ziua Internaţională a persoanelor cu dizabilităţi, o echipă Observator vă arată cât de ostil poate fi Bucureştiul.

Marius a rămas ţintuit în fotoliul rulant după un accident de motocicletă. Întâlneşte multe obstacole. Însă, de cele mai multe ori, nu aşteaptă şi nu cere ajutor. 
- Vrei să te ajut, aici?
- Nu, mulţumesc! Aş prefera să n-o faci. 

Articolul continua dupa recomandari

Astăzi este ziua internaţională a persoanelor cu dizabilităţi. Şi voi face un experiment. Îl voi însoţi pe Marius la o plimbare prin Bucureşti, această Capitală europeană, pentru a vedea dacă este accesibilă celor care sunt într-un fotoliu rulant. 

- Aş prefera să nu fie bordura, aceasta, care se vede. Şi, aici, am nevoie de ajutor.
Pentru a putea fi urcate uşor cu un scaun rulant, bordurile n-ar trebui să fie mai înalte de doi centimetri. Iar rampele de acces să nu fie atât de abrupte. Singur, Marius n-ar fi putut intra nici măcar în biserică. "Din 10 biserici pe care le-am vizitat, nouă dintre ele nu aveau rampe. De cele mai multe ori încerc să ajung la administraţii publice şi întâmpin bariere de infrastructură: borduri, scări, foarte multe etaje."

Mai uşor ne-a fost să urcăm într-un autobuz. La metrou n-a mai fost atât de simplu. Cu liftul am coborât doar jumătate de etaj. Apoi am dat de un şir nesfârşit de scări. După 10 minute, am anunţat un angajat Metrorex. 
- Am apăsat şi noi pe butonul care cheamă liftul pentru persoane cu dizabilităţi. 
- Aşa...
- Cine ne poate ajuta?

După câteva minute a apărut un agent de pază care a pus la grea încercare şi răbdarea noastră.
- Da! Nu cred că merge!
- Are ceva de piuie!
"În Anglia, în staţia din Wimbledon, nu m-au lăsat să plec, să cobor scările, chiar dacă erau scări rulante, mi-au chemat taxi până în locaţia unde voiam să ajung.", povesteşte Marius. La noi...
- Dar nu aveţi voie să filmaţi! O să vină poliţia!
- Mai bine ne facilitaţi accesul, în momentul în care apăsam pe buton, venea cineva, ne ajuta să ajungem la metrou şi nu mai era nevoie să filmez.
În sfârşit, am ajuns la destinaţie. Am mers o singură staţie cu metroul, dar asta a durat 30 de minute. 

Apoi am mai traversat o stradă, am mai urcat o bordură şi am ajuns în faţa muzeului Antipa. 
- Are buton de chemat?
- Dacă tu n-ai fi avut însoţitor, ce ai fi făcut acum?
- M-aş fi întors acasă!
- Astăzi am să te rog să chemi tu pe cineva. 

Persoanele cu dizabilităţi au acces gratuit la acest muzeu. Asta, dacă reuşesc să urce scările. Pot vizita doar parterul: "Atâta timp cât tu, ca persoană validă, poţi avea acces la etajele superioare şi eu trebuie să îmi petrec o jumătate de oră în faţa scărilor până vine cineva care să mă ajute cu elevatorul, după care văd că am acces la o singură parte din muzeu, din punctul meu de vedere, este o formă de discriminare.", crede Marius.

Muzeul Antipa aşteaptă de doi ani de zile bani de la Ministerul Culturii pentru a face accesibile şi etajele superioare. În Bucureşti sunt 45.000 de persoane cu dizabilităţi. În toată ţara, 700.000 de oameni trec prin aceleaşi suferinţe şi... umilinţe.