Acest site foloseste cookie-uri


„Tu ești începutul și sfârșitul vieții mele”: Detalii inedite despre povestea de dragoste dintre Eminescu și Veronica Micle

14 IANUARIE 2016  •  21:22

Daca iti place stirea, share pe:

Cea mai frumoasă poveste de dragoste a românilor. Unică. Tulburătoare. Sfâșietoare. O poveste ce continuă și astăzi, după mai bine de un veac, pentru că inimile protagoniștilor le auzim bătând în creațiile ce ni le-au lăsat. Alături de ele, și inimile tuturor îndrăgostiților, ce se regăsesc și astăzi în aceste cuvinte pătimașe.

„(...)De-ai fi aici te-aș pupa! Dar așa să pup în vânt? Căci tu ești începutul și sfârșitul vieții mele, cu tine se-ncepe și se-nchee gândul meu, al lui Emin“ - așa suna glasul plin de dor al lui Eminescu, într-una din scrisorile către Veronica Micle.

Au trăit dragostea intens, au încercat sentimentul neputinței, al geloziei, al iubirii. Versurile pe care ni le-au lăsat impresionează și astăzi, iar dincolo de cuvintele bine alese stă însăși povestea lor pătimașă. Poezia lui Eminescu n-ar fi fost aceeași fără „îngerul blond“, muza Veronica Micle:

„Căci tu ești, tu iubită!

Și am dorit, ah, cât !

Să fim odată singuri

Și iată-ne 'nsfârșit!“

Momentul primei întâlniri

Aveau amândoi 22 de ani când s-au cunoscut în capitala imperială a valsului, Viena, un loc ce avea să rămână special în inimile amândurora. El era student la Filosofie, iar ea căuta leac pentru o boală de piele.

O eventuală poveste de dragoste părea imposibilă în acel moment. Ea era soția rectorului Universității din Iași. Mariajul îi oferea un statut privilegiat: era prima doamnă a orașului. Veronica se căsătorise când avea doar 14 ani cu profesorul universitar Ștefan Micle, cu 30 de ani mai în vârstă decât ea. Aveau împreună două fete: Valeria și Virginia. Tânăra soție și mamă nu descoperise însă iubirea adevărată.

Așa se face că a descoperit imediat că Eminescu era tot ceea ce își putea dori. Așadar, l-a întâlnit pentru prima dată în în 1872, la Viena, însă numele poetului de geniu nu-i era străin. Îi cunoscuse creațiile prin intermediul „Convorbirilor literare“, așa cum ea însăși se destăinuie în poezia „M-am gândit“, scrisă mai târziu, în 1883: „M-am gândit cu drag la tine până nu te-am cunoscut,/ Te știam numai din nume, de nu te-aș mai fi știut!/ Și-am dorit să pot odată să te văd pe tine eu,/ Să-ți închin a mea viață, să te fac idolul meu“.

Eminescu, la cercurile literare ale Veronicăi

După întâlnirea și plimbările de la Viena, Eminescu și Veronica încep să-și trimită scrisori și așa începe să se înfiripe povestea de dragoste dintre cei doi. La 1 septembrie 1874 el este numit director al Bibliotecii Centrale din Iași. Legăturile dintre el și tânăra doamnă erau însă la vremea aceea protocolare. Dovadă - modul în care i se adresează în scrisori, redate de G. Călinescu în volumul „Viața lui Mihai Eminescu“:

„Stimată doamnă,

Aseară v-am zărit într-o lojă, pe care o ocupați la reprezentația de binefacere dată în folosul săracilor, în sala societății dramatice. Atunci mi-am amintiți de invitația primită, de a veni într-o joi la seara dumneavoastră literară. Nu merit laudele aduse pentru poezia «Epigonii». E o concepție pe care o făurisem încă la Viena, într-un elan de patriotism. Trecutul m-a fascinat întotdeauna. Cronicile și cântecele populare formează în clipa de față un material din care culeg fondul inspirațiunilor. Cred că voi putea citi în salonul dumneavoastră o poezie, având un subiect cules din acest material.

Primiți respectul meu.

Mihai Eminescu”

În perioada 1874 - 1877, Eminescu era o prezență constantă la seratele literare ale Veronicăi Micle, de la Iași. G. Călinescu notează că poetul frecventa salonul literar al doamnei Micle, împreună cu Miron Pompiliu, Samson Bodnarescu, Slavici și alții. Soțul muzei, Ștefan Micle, privea liniștit aceste reuniuni literare.

În acea perioadă, cei doi tineri cărora iubirea le era interzisă și-au transmis pasiunea prin propriile creații. „Mijlocul esențial prin care tinerii îndrăgostiți s-au pus în legătură este – credem – poezia. Multe versuri de dragoste compuse de poet par să-și aibă originea în această vreme, când Eminescu și-ar fi dorit să fie numai alături de Veronica, departe de lume“, se arată în volumul semnat de Călinescu.

Portretul „îngerului blond“ domină poezia eminesciană între anii 1874 și 1877. Criticii literari consideră că este perioadă în care Eminescu a scris cele mai frumoase poezii de dragoste și o numesc „perioada veroniană“.

În însemnările sale personale, îndrăgostitul Eminescu consemnează un moment emoționant: „Ziua de 4/16 februarie 1876 a fost cea mai fericită a vieții mele. Eu am ținut-o pe Veronica în brațe, strângând-o la piept, am sărutat-o. Ea-mi dărui flori albastre pe care le voi ține în toată viața mea“.

Cale liberă pentru îndrăgostiți

La 6 august 1879, profesorul Ștefan Micle se stinge. La 29 de ani, Veronica rămâne văduvă și se pregătește să intre cu brațele deschise într-o tumultuoasă poveste de dragoste.

Așadar, văduva rectorului din Iași se iubea cu celebrul Eminescu! Fără să-i pese de judecata celor din jur, la puțin timp după moartea soțului, în toamnă, Veronica pleacă să locuiască alături de Eminescu, la București. În aceeași perioadă apare pentru prima dată ideea căsătoriei. „Eminescu plănuia chiar să treacă la catolicism spre a face divorțul cu neputință. Maiorescu îl sfătuiește să renunțe la aceste gânduri nebunești“, scrie G. Călinescu în volumul despre viața marelui poet român. (De altfel, marele critic, întemeietorul Junimii, nu a încurajat niciodată această relație. Rațiunile sunt subiective. La 14 ani, în 1864, Veronica fusese martoră într-un proces intentat lui Titu Maiorescu. Fapt pe care criticul literar nu l-a uitat niciodată).

Veronica, între Eminescu și Caragiale

Ideea căsătoriei este amânată, din cauza neajunsurilor materiale, a opoziției celor din exterior, iar până în decembrie 1881 cuplul Eminescu - Micle trece prin momente dificile. Fiica Veronicăi mărturisește, la un moment dat, că, în primăvara anului 1880, mama sa are un copil cu Eminescu, născut mort. Scrisorile dintre cei doi arată starea de tensiune. Ea îi vorbește despre „curtezani“, îi spune că a descoperit gustul cochetăriri, încercând să-l ațâțe, mai ales că știa că-i poate stârni imediat gelozia.

În această perioadă Veronica are o aventură cu marele dramaturg I.L. Caragiale, prieten cu Eminescu. Dacă pe Veronica a iertat-o, marele poet n-a mai vorbit niciodată cu dramaturgul, care-i era „prieten“ până atunci.

A doua logodnă

De Crăciun cei doi îndrăgostiți se împacă, iar în relația lor urmează o perioadă de acalmie.

„În 1882, prin februarie, Veronica șezu câtva timp la București pe strada Buzești nr. 5 împreună cu Eminescu. Veronica vroia să se căsătorească numaidecât și să se stabilească la Iași“, scrie Călinescu. Căsătoria rămâne totuși doar un gând irealizabil.

În același an, Eminescu ajunge la Constanța. Avea 33 de ani și vedea pentru prima dată marea, cea pe care o descrisese de atâtea ori în versuri până atunci. Pe malul mării, într-unul dintre cele mai importante momente ale existenței sale, gândul îi este tot la Veronica.

„...Șed într-o mansardă și privirea mi-e deschisă din două părți asupra mării, pe care aș vrea să plutesc cu tine. Te sărut dulce, draga mea Veronica, și rămân al tău. La anul să știi că venim amândoi aici“, îi scria Mihai Eminescu Veronicăi Micle la 16 iunie 1882, dintr-o cameră a hotelului d’Angleterre.

În cele zece zile în care a stat la malul mării i-a scris Veronicăi trei scrisori. I-a descris în cuvinte frumoase marea, dar și micul orășel litoral - Constanța.

„Cea mai dulce-ntre femei mă lasă“

Nici în 1882 cei doi nu și-au unit destinele, iar relația dintre ei s-a răcit din nou. „Cei doi se despărțeau supărați“, scrie Călinescu. Iar momentul apare și în poeziile lui Eminescu: „De astazi dar tu fă ce vrei,/De astăzi nu-mi mai pasă. Că cea mai dulce-ntre femei/Mă lasă“.

Scrisorile lui Eminescu ascund starea de tensiune ce exista între cei doi îndrăgostiți. În august 1882, Eminescu îi scrie Veronicăi: „Măi, fată nebună și drăgălașă, Și zi, e pozitiv că eu te-nșel, că te uit, că-mi ești dragă numai pe cât te văd cu ochii? Mânca-ți-aș ochii tăi cei dulci, nebuno, dar te iubesc cu sufletul, dar nu știu nici ce să-ncep, nici ce să fac de dragul tău. Dar zi și tu – ce e de făcut? În vremea asta în care nu-i nimenea aici, în care vegetez ca un adevărat animal, bolnav și descurajat – cum să vin la tine, pe cine să las în loc? (...)
Al tău Emin“

„Îți vei fi aducând aminte poate că-ntr-o scrisoare ți-am cerut iertare c-am îndrăznit a te iubi. Știam eu de ce-o cer. Știam prea bine că fondul sufletului meu e desgustul, apatia, mizeria. Eu nu sunt făcut pentru nici o femee, nici o femee nu e făcută pentru mine, și oricare ar crede-o aceasta, ar fi nenorocită. Nu iubesc nimic pentru că nu cred în nimic și prea greoi pentru a lua vreun lucru precum se prezintă, eu nu am privirea ce înfrumusețează lumea, ci aceea care vede numai răul, numai defectele, numai partea umbrei. Sătul de viață fără a fi trăit vreodată, neavând un interes adevărat pentru nimic în lume, nici pentru mine însumi, șira spinării morale e ruptă la mine, sunt moralicește deșălat. Și Dta mă iubești încă, și Dta nu vezi că sunt imposibil, că-ți arunci simțirea unui om care nu e-n stare nici de-a-ți fi recunoscător măcar?Dă-mă uitării precum te-am mai rugat, căci numai uitarea face viața suportabilă“, îi scria Eminescu în septembrie 1882.

Finalul

1883 este anul în care debutează boala lui Eminescu. Se tratează la Viena, apoi în Italia. Revine la Iași peste un an, iar în 1887 este în grija surorii sale, Henrieta. Veronica se mutase deja la București, alături de cele două fete ale sale și încearcă să-l convingă și pe Eminescu să revină în Capitală. Poetul se mută la București abia în aprilie 1888. Sfârșitul era aproape.

Însă poveștile lor pare-se că au fost mereu unite. Coincidențe stranii le-au marcat jocul destinului. Chiar în momentele în care Eminescu se stingea la spital, Veronica scria despre viață, despre moarte, efemeritate. Este vorba despre poezia „Raze de lună“:

Veronica nu putea trăi fără Eminescu. Iar primul semn a fost dat chiar la înmormântare. Pe pieptul poetului a așezat o cunună de „nu-mă-uita“. Doar un gest prevestitor a ceea ce avea să se întâmple. După înmormântare, Veronica a mai stat în București două săptămâni, după care a plecat în Moldova și s-a retras la Mănăstirea Văratec. La 4 august 1889, iubita îndurerată se sinucide cu arsenic. Își dorea să fie din nou alături de cel care i-a marcat destinul. Se împlineau 50 de zile de la moartea poetului și 10 ani de la sfârșitul lui Ștefan Miclea, scrie reporterntv.ro.

 

Comentarii

Horoscop oferit de www.astrocafe.ro
Nu e nimic in neregula cu tine. Workshop, 6 septembrie 2015, Bucuresti

Crezi ca ai nevoie de timp, de succes, de bani, o relatie... Cand, de fapt,...

Ai o informatie care poate reprezenta o stire? Ai filmat un eveniment important? Trimite-ne fisierul si poti deveni reporter.

Trimite acum

Promovat

Meteo

Meteo 30/09/2016

Horoscop

Horoscopul zilei 29/09/2016. Berbecii ar trebui să acorde mai multă atenţie comunicării

Emisiuni

Observator 19

cu Andreea Berecleanu

Observator 06

cu Olivia Paunescu si Valentin Butnaru

Observator 13

cu Mihaela Cãlin

Observator 16

cu Mihaela Cãlin

Observator de weekend

cu Anca Lungu

Observator 06 Weekend

cu Daniel Osmanovici si Geanina Ilies

Observator 13 Weekend

cu Daniel Osmanovici

Observator 16 Weekend

cu Geanina Ilieş

Observator Special

cu Octavia Geamănu